Be Joelle everyday!

Abonează-te la newsletter-ul Joelle Magazine:

BE JOELLE EVERYDAY! Your magazine. Your WORLD!

Poetul Valeriu Mircea Popa: “Femeile sunt niște făpturi ciudate, paradoxale și am renunțat să încerc să le înțeleg”

A trecut prin enorm de multe de-a lungul vieții, însă firea sa puternică și încrederea în Dumnezeu l-au ajutat să treacă peste toate. Caracter plurivalent, care a îmbinat cariera didactică, cea de scriitor, cea de muzician cu cea de artist plastic într-un mod uimitor, Valeriu Mircea Popa trăiește la 69 de ani cum, poate, nu a trăit la 25. Iubește ceea ce face și are o sete de cunoaștere incredibilă.

După-amiaza unei zile de miercuri a debutat perfect, cu mine și poetul, artistul, omul de cultură Valeriu Mircea Popa luând prânzul împreună. Prânz doar teoretic, pentru că, practic, am uitat de mâncare discutând despre viață, moarte, Dumnezeu, artă și creație, dar și despre iubirile trecute și viitoare.

Valeriu Mircea Popa este, poate, unul dintre cei mai buni parteneri de discuție pe care i-am avut vreodată. Deși există o diferență de 45 de ani între noi – nu s-a simțit nicio clipă. Și ne-am înțeles atât de bine, încât mi-a găsit rapid un diminutiv, pornind de la numele meu: Lizzie.

Eliza Nirlu: De unde vă luați inspirația?

V.M.Popa: Nu-mi plac cuvintele de genul acesta, „inspirație”, „iluminare” – niciunul dintre ele nu mi se pare adecvat.

E.N.: Atunci ideile - de unde vin?

V.M.P.: De unde pică.

E.N.: Care a fost cel mai bizar lucru care v-a dat o idee pentru un poem?

V.M.P.: Nu știu, în general sunt bizare. Se leagă lucrurile într-un fel, de cele mai multe ori neașteptat. Uneori pornesc de la o idee pe care încerc să o valorific prin intermediul cuvântului – asta este varianta, să-i spunem, mai grea, pentru că-mi dă mult de furcă la nivelul textului. Poate să dureze câteva săptămâni chiar, iar textul să se deruleze de zeci de ori, până simt că înnebunesc, îmi vine să-l calc în picioare și să mă las de scris. Textul trebuie să aibă viață, vibrație, să se simtă că vibrează acele cuvinte, că poartă ceva din tine, din sufletul tău. Am caiete întregi cu versuri disparate, cu idei, iar atunci când vreau să valorific o idee, recurg la această „bancă de informații”.

Cealaltă variantă – splendidă, ușoară, minunată, în care simți că te desprinzi de Pământ – este cea în care textul curge, îți vine cap-coadă, de aproape nu mai poți interveni asupra lui. Dar asta se întâmplă rar, de obicei e varianta cu muncă. Cei care susțin mereu „Gata, mi-a venit inspirația” fie sunt căzuți în cap, fie habar n-au pe ce lume trăiesc.

E.N.: Sau sunt autosuficienți.

V.M.P.: Exact. Eu sunt foarte greu mulțumit de ceea ce fac, cumpănesc, las timpul să treacă. Nu tot ce face un om poate să își permită să înfrunte urechea sau ochii celorlalți. Totuși suntem în 2016, avem mii de ani de cultură în spate.

E.N.: N-o să vă întreb ce e poezia în general – este o întrebare fără sens. Dar pentru dumneavoastră ce reprezintă?

V.M.P.: Necesitatea de a transpune ceva dintr-un plan în altul, că totul este de fapt la nivel de gând. Un mod de a cristaliza niște gânduri, niște concepții, de a defini felul în care te afli tu în raport cu Dumnezeu, cu lumea, cu întâmplările, oamenii. M-a ajutat foarte mult să mă definesc pe diferite planuri – și uman, și spiritual. Sună a contradicție între cei doi termeni, pentru că omul are multiple straturi, nu e doar cel material. Plus că e un virus care nu prea te mai părăsește. Acum am senzația că am cam spus tot ce am avut de spus, că ajung șapte cărți. Dar nu depinde de mine.

Ei, dacă tot ne înțelegem așa de bine, domnule Popa, haideți să vă întreb ceva cu adevărat incitant. 

E.N.: Credeți că uneori femeia poate fi sinonimă cu poezia?

V.M.P.: Nu. Sinonimă nu. Dar pot să spun cinstit, că, pentru mine, întotdeauna, când am iubit pe cineva, sentimentul acela pe care îl purtam cuiva a fost un motor pentru a crea. Iubirea îți pune pe umeri niște aripi și te energizează. Poți să faci ceea ce în mod normal nu faci. Dragostea energizează. Îți spune despre tine ceea ce nu știai, ceea ce nu credeai că poți să faci.

E.N.: V-a impulsionat să scrieți mai mult sau în alt fel?

V.M.P.: Da. Am puține texte de dragoste propriu-zisă, adresate clar cuiva, dar interesant e altceva – mie, care am fost o viață întreagă îndrăgostit, de pe la 5 ani încontinuu (nu mai țin minte numele, dar știu persoanele, cum arătau, care a fost perioada), prin forța întâmplărilor prin care am trecut, la un moment dat mi s-a rupt șirul. M-am întrebat: „Măi, băiatule, tu o viață întreagă ai fost îndrăgostit și povestea asta a contat foarte mult, te-a propulsat – acum ce faci cu acest capital de dragoste pe care îl ai în tine? Că nu se mai leagă." N-am mai fost îndrăgostit de 6 ani, sau 8, depinde de ce moment iei în considerare. Unul este momentul despărțirii, și altul este cel în care decizi să te detașezi. Și, uitându-mă la cer, m-am gândit: "De cine să te îndrăgostești? Lumea asta e așa frumoasă și paradoxală, cu tot ce vrei și nu vrei – merită și lumea asta să fie iubită. Și tu ești un amestec de urât și frumos, și tu ești o făptură paradoxală, ca și lumea. Așa că am decis să fiu îndrăgostit de această zonă a frumosului.”

Eu iubesc ceea ce fac. Nu-mi pasă că spune lumea că sunt nebun. Pierderea unor relații directe de iubire este suplinită de această relație pe care o am eu cu zona frumosului.

"Dacă te interesează un anumit lucru și te intrigă și vrei să găsești răspunsul, acesta vine" 

E.N.: Femeia nu e sinonimă cu poezia – dar ce este, în accepțiunea dumneavoastră?

V.M.P.: O mare ciudățenie. O foarte mare ciudățenie. Sunt lucruri care ne diferențiază, moduri diferite de a gândi, am spus lucrul acesta, care a mai lăsat femei cu gura căscată și-mi asum: de pildă, din punct de vedere al sexualității, noi, bărbații suntem cu mult inferiori când vine vorba de  exprimarea corporală. O femeie are 4 sau 5 tipuri diferite de orgasm, noi avem unul singur. Soluția? E la mintea cocoșului, dar trebuie să ai minte și sensibilitate ca să înțelegi. Trebuie să fii în stare să oferi partenerei tale ceea ce își dorește de la tine, să înțelegi care este tipul preferat de contacte corporale – care diferă – și să fii capabil să te bucuri de bucuria celuilalt. Asta este foarte important. Când reușești să faci asta, bucuria se întoarce la tine înzecit.

Sunt câteva lucruri pe care se cuvine să le înțelegi cât mai repede cu putință. Sexualitatea strictă, în absența dragostei – hai să spunem că are un anumit farmec – ajunge la justa evaluare doar în momentul în care este însoțită de iubire. Am înțeles asta foarte repede, pe la 20-21 de ani.

Nu am fost un colecționar de femei, ci un bărbat capabil să se îndrăgostească. Nu pot să mă laud cu cine știe ce număr impresionant de cuceriri. Pentru că, după părerea mea, ca să cunoști un om, e nevoie de timp. O noapte nu valorează nimic. Nici două, nici trei. Îți trebuie timp.

M-ai întrebat ce e femeia. Îți spun sincer, Lizzie – nu știu. Nu aș putea să spun, pot spune doar că sunteți niște făpturi ciudate, paradoxale și am renunțat să încerc să înțeleg.

"E foarte caraghioasă umanitatea"

E.N.: Știu că în biserică nu prea aveți încredere, dar ați avut vreun moment în viață în care ați pus sub semnul întrebării existența lui Dumnezeu, sau ați simțit că v-a abandonat?

V.M.P.: A fost taman pe dos. Într-o perioadă de reală prăbușire și pierdere, când efectiv mergeam pe stradă și-mi curgeau lacrimi șiroaie, spuneam: „Doamne, nu mai știu ce să fac – ia-mă Tu și condu-mă Tu”. Din momentul acela, lucrurile se lămureau. Și acum fac așa, dialoghez cu El, îi cer sfatul, că sunt situații când nu reușești să te decizi. Dacă mergi către Dumnezeu cu 1 milimetru, El vine către tine câțiva kilometri.

Dacă te interesează un anumit lucru și te intrigă și vrei să găsești răspunsul, acesta vine – ani de zile mie mi-a venit mereu răspunsul de la Dumnezeu prin cărți. Când mi-a trebuit un răspuns, mi-a venit prin cartea cuvenită.

E.N.: Ce fel de relație aveți cu Dumnezeu - vă e frică de El sau Îl iubiți?

V.M.P.: Frică?! În niciun caz. El ne iubește pe toți. Chiar și poveștile dramatice, după ce trec, dacă ai suficientă minte să tragi niște concluzii, îți dai seama că au fost spre binele tău. Eu pe coperta „Cercului de camfor”, datorită faptului că viața mea a fost destul de zbuciumată, am spus că sunt creștin gnostic. Deși mă refer la un anumit segment al acestei direcții. Gnosticii considerau că fiecare om are posibilitatea de a stabili o legătură directă – prin atitudine, rugăciuni – cu Dumnezeu, fapt pentru care au și fost persecutați, exterminați. Acum, pe mine nu mai are cine să mă extermine și nici motiv, pentru că nu sunt o colectivitate, ci un individ. Am dreptul să spun ce vreau despre credința mea, recunoscând din start că sunt un om credincios, nu bisericos – sunt două lucruri total diferite.

Am rugăciunile mele, formulate de mine. Mintea omului, sufletul și spiritul, sunt lucruri care nu sunt de de sine stătătoare – se amestecă, se tricotează unele cu altele. Într-o perioadă mă gândeam: “tare sunt caraghios. Și oamenii. Se zbat, fac o mulțime de tâmpenii, concesii și porcării, pentru...ce? Niște amărătănii de bănuți pe care nu-i iei cu tine. Cu ce pleci?” E foarte caraghioasă umanitatea. După „Tatăl nostru” spuneam o rugăciune proprie:

„Doamne Dumnezeule, ajută-i pe omuleții tăi, că tare mai sunt caraghioși – cheltuiesc o viață-ntreagă doar ca să afle rostul meseriei de a trăi.”

V.M.P.: Eu nu mă jenez să spun lucrurile în mod direct. Nu mă uit la televizor, nu citesc ziarele, nu folosesc netul – par picat din lună.

E.N.: Dar dumneavoastră cum vă simțiți – mai ales fără internet?

V.M.P.: Mă simt perfect. Mă simt minunat. Răspunsurile de care ai nevoie pot veni și altfel. De pildă, în drumul către facultate, o luam și pe o străduță numită Strada Banului. Iar acolo era un graffiti, pe care l-am găsit ulterior și prin alte părți ale Bucureștiului, care spunea: "Priviți cerul". Prima oară m-am amuzat. Apoi m-am întrebat ce a vrut să spună. Și mi-am dat seama că toți oamenii merg cu capul în pământ sau în telefon – nu se mai uită nimeni la cer, nici la cel de zi, nici la cel de noapte. Și am început să mă uit în fiecare dimineață la cer și mi-am dat seama că ochiul nostru este limitat ca posibilități. Deci, mesajele care vin din altă parte nu sunt mereu vizibile – asta nu înseamnă că nu sunt trimise și că tu nu le poți primi.

Lectură alături de Nora Iuga și Octavian Soviany

"Nu am fost un colecționar de femei, ci un bărbat capabil să se îndrăgostească"

E.N.: Enumerați-mi 3 principii de viață după care vă ghidați.

V.M.P.: Stai, că aici m-ai pus în încurcătură. Cred că aici ajută un poem al lui Tagore, care cuprinde, zic eu, cam tot ceea ce ți-ai dori:

“Doamne Dumnezeule, ajută-mă să am curajul să schimb ceea ce poate fi schimbat, puterea de a accepta ceea ce nu se poate schimba și înțelepciunea de a deosebi una de cealaltă.”

E.N.: Aveți vreun regret?

V.M.P.: Cred că singurul este legat de această neputință de a avea ceea ce își dorește, de fapt, orice om, în momentul în care se căsătorește – să aibă o familie, să aibă cu cine împărtăși momentele, sărbătorile. La mine nu s-a întâmplat și mă cam doare. Dar poate are și asta rostul ei. Totul se plătește – ceea ce primești pe un plan, pierzi pe altul.

Acesta a fost momentul în care amândoi am constatat că ni s-a răcit mâncarea. Dar nu ne-a păsat, discuția era mult prea captivantă.

V.M.P.: Faptul că trăiesc este o adevărată minune. Am făcut atâtea tâmpenii, încât e un miracol că sunt viu, cu mintea întreagă și în continuare entuziast, dornic să aflu lucruri noi.

E.N.: De unde vine entuziasmul?

E din fire, vine organic. Sunt curios, încerc să aflu. Sigur că sunt anumite domenii care mă pasionează, nu sunt homo universalis, habar n-am de chimie, fizică. Sunt destul de cultivat, dar nu sunt un erudit.

Cu atât de multă spiritualitate venind de la domnul Popa și simțind că are multe de spus chiar și pentru generația tânără, am decis să intru într-un subiect mai puțin cunoscut tinerilor, care îi poate ajuta să înțeleagă multe lucruri. 

E.N.: Cum a fost viața dumneavoastră de artist înainte de ’89 și după?

V.M.P.: În muzică a fost frumos, iar relațiile dintre oameni erau altele. Să nu-mi spună mie cineva că-ți dădeai cu pumni în cap că erai terorizat. Nu ne păsa de conjunctura tâmpită în care eram – ne bucuram, împărtășeam, glumeam. Într-adevăr, din anumite puncte de vedere a fost o perioadă întunecată. Probabil că cea mai mare suferință era legată de lipsa de informație. Prima condiție pentru a crea este să fii liber. Cum să fi putut eu să fac așa ceva înainte de ’90, când știam că există niște opreliști? Nu aveam nici acces la cultură, nici posibilitatea de a te exprima liber. Nu aș fi putut face absolut nimic – nici carieră universitară, nici cărți, nimic, nimic.

"Salvarea depinde de fiecare om în parte"

E.N.: Deci evenimentele din ’89, le zicem „evenimente” pt că nu știm ce au fost – lovitură de stat, revoluție...

V.M.P.: Îți spun eu, că am fost în mijlocul lor: a fost o lovitură de stat mascată de o pseudo-revoltă.

E.N.: Și pe dumneavoastră ce v-a mânat să participați?

V.M.P.: Nu-ți amintești ce ți-am spus din Tagore? Să ai puterea să schimbi ceea ce poate fi schimbat. Din păcate, nu s-a putut, dar la vremea respectivă nu știam.

E.N.: Deci ați crezut în aceeași schimbare în care au crezut toți care au fost acolo.

V.M.P.: Bineînțeles că da.

E.N.: Credeți că există vreo salvare pentru poporul român?

V.M.P.: Nu știu dacă există pentru popor, dar sunt convins că în momentul de față, salvarea depinde de fiecare om în parte. Este o relație pe care o are el cu planurile superioare. Nu e un drum care să fie făcut cu gașca, nu se face în grup. Salvarea este individuală.

"În țara noastră, o glorie durează câțiva ani"

E.N.: Care sunt poeții dumneavoastră preferați?

V.M.P.: Sunt mai mulți. Hai să încep altfel: oamenii sunt extrem de vulnerabili la factorul faimă și la factorul bani. Sigur că sunt apropiate și uneori se suprapun. Parcă le ia Dumnezeu mințile. Pur și simplu îi vezi cum se schimbă. Mie nu-mi plac oamenii fițoși. Eu mă feresc de chestia asta. Recunoscând faptul că sunt om și am slăbiciunile mele, când simt că aș putea fi predispus la așa ceva, am câteva tehnici de a scăpa. Prima este de a mă lua singur peste picior, de a mă autoironiza: „geniul lui pește”. Iar cea de-a doua este să mă compar, să citesc alte texte minunate, de pildă de-ale lui Luis Gonzalez. Atât de bune, încât am convingerea fermă că nu voi putea vreodată să scriu ceva atât de uluitor de frumos. Știi cum mă potolesc? Dar mă și blochez vreo două săptămâni.

Și știu că în țara noastră, o glorie durează câțiva ani. Cu o singură excepție: Nichita Stănescu. În rest, poeți care, în timpul vieții, au fost pe buzele tuturor, după ce ne-au părăsit, au fost uitați complet.

E.N.: Dacă ați avea posibilitatea să dialogați cu oricine nu mai este acum în viață – de la celebrități, la scriitori, artiști, oameni de știință, persoane apropiate – pe cine ați alege?

V.M.P.: Bunicii mei. Simt că n-am avut timpul necesar și n-am știut să le răspund dragostei enorme pe care mi-au oferit-o. Am făcut ce am putut, dar mult mai mult s-ar fi cuvenit să fac. Însă se spune că un om nu moare atâta timp cât alte făpturi omenești își aduc aminte de el și continuă să existe în interiorul nostru.

"Aș vrea să mai trăiesc o grămadă de timp"

E.N.: Dar vă e frică de moarte?

V.M.P.: (râde) Nu mi-e frică. Mi-e cam teamă de durere. Desprinderea de corporalitate implică și factorul durere, iar eu am avut parte de foarte multă durere și fizică, și psihică și asta mă sperie un pic. Dar nu mi-e frică de faptul că o să plec. Însă nu aștept moartea. Eu sunt foarte curios și aș vrea să mai trăiesc o grămadă de timp – sunt curios ce urmează să se întâmple.

E.N.: Care credeți că e cea mai mare realizare a vieții dumneavoastră?

V.M.P.: Ei, aici chiar m-ai pus în încurcătură. (râde)

Cred că asta e cea mai mare realizare: faptul că am mai urcat niște trepte pe drumul spiritualității. Cu asta plec. N-o să plec cu cărțile, obiectele, cu nimic.

Am observat că Doamne-Doamne are simțul umorului. Iar la năzbâtiile care-mi trec prin cap, am o fermă convingere că și el se amuză teribil. Și am învățat că, la greutăți, te ajută să privești lucrurile cu umor.

Acum hai să încheiem cu ceva nostim: așteptând telefonul de la tine, mi-a trecut prin cap o năzbâtie, pe care, dacă pot, o voi duce la bun sfârșit. Anul viitor voi împlini 70 de ani. Mă duc iarăși la sală, dau puțin din aripioare și, anul viitor, mă dezbrac până la brâu și fac un spectacol de live body painting. Mai spun un text, mai dau jos o haină, mai las să fiu pictat. Ca să le arăt:

„uite, dom’ne, așa arată un om la 70 de ani.”

Nume complet: Valeriu Mircea Popa

Vârstă: 69 de ani

Prietenii îmi spun: În general, Mircea. Un singur prieten îmi spune cel mai frumos nume: Mirciule.

Un cântec pe care îl recomand cu drag, oricui, în orice moment: Pentru cine vrea să înțeleagă cum să treaba cu arta și drumul creației – Charles Aznavour, „La bohème”.

3 locuri unde aș vrea să ajung și pe care n-am avut încă ocazia să le vizitez: Thailanda, Machupichu și Catedrala Sagrada Familia.

Dacă n-aș fi ales să fac poezie, aș fi ales: Arte plastice.

În prezent, citesc: „Kybalion”, a celor Trei Inițiați

În viață, cel mai mult mă motivează: Dragostea.  

Foto:youtube.com,bocancul-literar.ro,

octaviansoviany.wordpress.com, atelieruldecarte.blogspot.com

1 /
    interviu, interviuri de colecție, atitudine, bărbați, femei, iubire, sexualitate, artă, cultură, creație, relații și sex, viață, Dumnezeu, poezie, moarte, Revoluție, comunism interviu, interviuri de colecție, atitudine, bărbați, femei, iubire, sexualitate, artă, cultură, creație, relații și sex, viață, Dumnezeu, poezie, moarte, Revoluție, comunism interviu, interviuri de colecție, atitudine, bărbați, femei, iubire, sexualitate, artă, cultură, creație, relații și sex, viață, Dumnezeu, poezie, moarte, Revoluție, comunism interviu, interviuri de colecție, atitudine, bărbați, femei, iubire, sexualitate, artă, cultură, creație, relații și sex, viață, Dumnezeu, poezie, moarte, Revoluție, comunism interviu, interviuri de colecție, atitudine, bărbați, femei, iubire, sexualitate, artă, cultură, creație, relații și sex, viață, Dumnezeu, poezie, moarte, Revoluție, comunism

Ţi-a plăcut acest articol?

Fii alături de noi, dă LIKE paginii JoelleMagazine de Facebook!

Alexandru Drăgan, SARTO bespoke: Pentru un look…
Daniel Putineanu, hairstylist Salon Manifest: Cel…