Be Joelle everyday!

Abonează-te la newsletter-ul Joelle Magazine:

BE JOELLE EVERYDAY! Your magazine. Your WORLD!

7 ani fără tata: Mi-e dor de îmbrățișarea ta mai mult ca niciodată!

Atunci când ne naștem, nu primim instrucțiuni. Gângurim fericiți, bucurându-ne zilnic de compania celor doi oameni care ne învăluie cu iubirea lor sinceră și necondiționată și pe care învățăm, treptat, să îi numim mamă și tată.

Orice pas și fiecare zâmbet al nostru pare să îi bucure pe singurii oameni pe care, până la un moment dat, îi cunoaștem și îi acceptăm ca fiind parte din viața noastră. Timpul trece, descoperim noi oameni, ne facem prieteni și începem să ne îndepărtăm puțin câte puțin de ei pentru a ne afla propria identitate.

Devenim adolescenți și-avem nevoie de spațiu.

Ei ne înțeleg și ne oferă tot spațiul de care avem nevoie pentru a visa, a spera, a construi, a ne îndrăgosti, a ne găsi drumul în viață.

Anii nu se opresc în loc și, abia când totul pare să înceapă a se așeza, ne facem timp pentru a ne uita, din nou, în jur.

Șocul este major. Ochii lor blânzi ne privesc la fel, însă, de data asta, de sub părul cărunt, cu un chip apăsat de griji și probleme.

Sănătatea lor șubredă ne forțează să ne-ntrebăm ce am făcut atâta timp de nu am remarcat ce se întâmplă în jur. De ce am preferat să petrecem fiecare clipă din liceu și facultate alături de oricine altcineva în afară de ei pentru ca acum să ne dorim, cumva, să ne putem întoarce în timp pentru a le rezerva lor toată viața noastră. Pentru a-i cunoaște. Pentru a-i îmbrățișa mai des.

Iar într-un moment de disperare, după prima noapte întreagă în care nu am închis un ochi (12 spre 13.01.2012), ajungem, în unele cazuri, cum ar fi al meu, la 5 dimineața, într-un spital de stat, insalubru și plin de oameni nepăsători, să ne luptăm cu o forță invizibilă pentru viațã.

Tragem cu dinții de ultima speranță și-ncercăm să ne scoatem tatăl din ghearele morții. Acela este cel mai lung moment din viață. Singurul moment cu adevărat groaznic.

Pentru o clipă, crezi că ai murit și tu.

Și-apoi realizezi că toți cei din jur te strigă și îți arată că au nevoie de tine lângă ei, mai departe. Încearcă să te facă să realizezi că tatăl tău și-ar fi dorit același lucru. Și-atunci, deși nu accepți ce ți se spune, înțelegi un lucru: faptul că, orice ți s-ar mai întâmpla în viitor, știi că nu te mai poate doborî. Și totuși, simți cum o parte din tine se ofilește.

Timp de 3 zile, o parte din mine s-a ofilit. Încet, dar sigur. Și ireversibil.

Și nimeni, niciodată, nu-mi va mai aduce pe chip același zâmbet pe care reușea el, cu privirea lui caldă, să mi-l aducă.

Acum 7 ani, am înţeles pentru prima dată sentimentul acela de nelinişte profundă care generează o noapte în care efectiv nu poţi închide un ochi. Până atunci, nu trecuse nicio noapte în care să nu dorm DELOC!

Nu am dormit nicio clipă şi, la 5 dimineaţa, am simţit că trebuie să ajung la spitalul unde tata era internat pentru o răceală cronică... dar pentru o răceală! Am plecat în grabă, simţind parcă ceva, am ales o pereche de pantaloni albaștri, refuzând gândul conștient de a alege perechea neagră... şi totuşi, nu credeam că aceea va fi ziua când voi trăi coşmarul vieţii mele, ziua când singurul om de pe acest Pământ pe care îl adoram şi cu care aveam acea legătură specială cum nu voi mai lega cu nimeni, niciodată... o să închidă ochii, în faţa mea, definitiv.

Au trecut 7 ani, vor mai trece 20 şi, cu toate că e fizic imposibil ca eu să mai simt atunci ceva, pot trece şi 200 de ani pentru că eu nu voi înceta niciodată să-l iubesc şi nu va trece nicio clipă în care să nu-mi fie extraordinar de dor de el.

Ultima lui privire mi-a transmis clar faptul că nu vrea să plece, că nu vrea să mă lase singură, că vrea să-mi fie alături mai departe, să mă ajute şi să-mi ghideze drumul în continuare.

M-a iubit ENORM şi mi-a arătat asta aşa cum, privind în jur până atunci şi ulterior, nu am văzut niciodată la un părinte şi sper ca un sfert, măcar un sfert din felul cum el a reuşit să mă iubească să reuşesc să le transmit, când va fi momentul, copiilor mei pe care şi-ar fi dorit mai mult decât orice altceva să ajungă să îi "plimbe prin parc", aşa cum adesea menţiona oftând, aproape convins că nu se va întâmpla... nu-mi dau seama de ce.

Marea mea întrebare în această existenţă rămâne "de ce?"

Şi nu, pe mine trecerea anilor nu mă poate face să accept faptul că o asemenea legătură a fost ruptă brusc, când aveam DOAR 23 de ani abia împliniţi.. nu o să înţeleg niciodată de ce atunci când viaţa mea abia începea şi îmi doream să se bucure alături de mine în călătoria mea, viaţa lui a fost curmată brusc... nu, nu numai de destin, soartă ci de oameni, de erori medicale, de un sistem corupt în care uneori cadrele medicale uită că şi ele sunt fiinţe umane, au familii şi copii.

De atunci, mi-e frică de sistemul medical şi cred că doar sistemul privat aduce un suflu nou în care pacienţii sunt respectaţi şi cu adevărat îngrijiţi, aşa cum mi-au demonstrat-o în februarie 2013 și în noiembrie 2015.

În acea zi, sufletul meu (tata) a fost spart în bucăţi şi împrăştiat precum cioburile mici ale unui pahar, iar astăzi, cu bucăţile rămase, încerc mai departe să trăiesc şi... să mai iubesc.

Astăzi mi-e dor să-l îmbrăţişez pentru că în braţele lui viaţa era cu adevărat frumoasă şi mă simţeam cu adevărat în siguranţă.

Azi plâng, mi-e dor şi doare foarte tare.

Cel mai trist este să simţi că te doare sufletul cu gândul la amintirile pe care le ai cu o persoană care, atunci când a dispărut, a luat cu sine o parte din inima ta.

Urmează o viață în care, contrar încurajărilor și convingerilor din jur, nu o să mă obișnuiesc niciodată că tati nu mă va mai îmbrățișa niciodată. 7 ani în care tot ce am mai avut a fost mama. Este mama. Tot ce mai am pe lume. Cea căreia îi doresc să fie sănătoasă și fericită. În rest, eu mă voi asigura să am, de acum înainte, mereu grijă de ea, așa cum ei au avut grijă de mine.

Trãiesc zilnic cu povara faptului că, inevitabil, o parte din mine a murit. Dacã o mai fi existând ceva "dincolo", sper sã mã vezi zilnic si sã realizezi cã nu trece nicio zi fãrã sã mã gândesc la tine! Te iubesc din tot sufletul meu, pânã la sfârsitul zilelor mele... si dupã aceea, tati!

Am devenit un alt om din toate punctele de vedere. N-am cuvinte să exprim sentimentul de mă trezi în fiecare dimineață cu amintirea ultimei lui priviri de pe acel pat de spital, înainte de a închide ochii definitiv.

Evident că am încercat să păstrez o fărâmă din fetița pe care el o adora, dar a fost și este al naibii de dificil să fac asta fără el.

Aceasta este, probabil, cea mai dureroasă mărturisire din viața mea de până acum, pe care simt că a venit momentul să o aștern "pe hârtie", despre lecțiile pe care le-am învățat dupa ce mi-am pierdut un părinte la o vârstă fragedă, când aveam cea mai mare nevoie de ambii părinți în viața mea.

1. Adulții care și-au pierdut, la rândul lor, părinții, îți vor spune că te înțeleg, dar nu au avut și nu au cum să o facă.

Printre primele lecții pe care le-am învățat e aceea că adulții care își pierd părinții la 30-40-50 de ani mi-au spus că mă înțeleg, dar nu au avut și nu au cum să o facă.

Pe ei, tatăl i-a condus către altar sau poate că le-a cunoscut copiii. Eu trec prin această lume fără a trăi aceste sentimente unice. Și încerc să îmi păstrez măcar o amintire din zâmbetul care lui îi lumina fiecare zi.

2. Oamenii care nu au trecut printr-o pierdere atât de mare cum este moartea unui părinte nu au cum să te înțeleagă.

Și nu este vina lor că nu o pot face. Ceilalți oameni din familia extinsă, prietenii, cunoștințele, cu toții au încercat să îmi fie alături acum 7 ani, cu prezența lor fizică sau cu sprijinul lor moral și cuvintele pe care încercau să și le aleagă cât mai atent posibil.

Dar viața mi-a arătat că nimeni nu te va înțelege mai bine decât un om aflat în aceeași situație ca tine. Nu este vina celor care nu înțeleg și timpul m-a învățat să mă bucur că nu înțeleg, pentru că moartea tatălui meu m-a transformat total, lucru pe care nu i-l doresc nimănui. Dar singurii oameni pe care i-am ascultat cu adevărat în acea perioadă și ulterior au fost cei despre care am simțit că mă înțeleg cu adevărat.

3. Tăcerea e de aur.

În ziua când tatăl tău, omul pe care l-ai cunoscut de când te-ai născut și pe care l-ai iubit enorm, închide ochii privindu-te, ultimul lucru de care ai nevoie este să-i auzi pe cei din jurul tău încercând să te consoleze folosind clișee stupide precum "Sunt convinsă că îți va fi mereu alături de acolo de sus!", "Acum ai un înger care să te protejeze la fiecare pas!", "Acum a ajuns într-un loc mai bun!".

Nu, nu-mi spuneți voi mie că este într-un loc mai bun. Cel mai bun loc, unde el se simțea acasă, era lângă mine și lângă mama. Iar dacă nu ai altceva mai bun de spus unui om care tocmai ce și-a pierdut un părinte, ar fi mai bine să taci. Crede-mă, te va aprecia mult mai mult decât dacă vei vorbi fără rost într-o perioadă în care oricum nu vrea să vadă pe nimeni și să audă de nimic.

4. În acele momente de o disperare cum nu credeai că există, înțelegi cui îi pasă cu adevărat de tine.

Oamenii vorbesc mult și promit și mai mult. Îți spun că te iubesc și că-ți vor fi mereu alături, dar, în definitiv, cei care aleg să nu se mai uite la timpul lor și la ceea ce au ei de făcut în momentul în care află că ție ți-a murit un părinte și ai nevoie de ei lângă tine sunt acei oameni pe care merită să îi prețuiești pentru totdeauna.

Am înțeles, în acele 3 zile, că viața mea prinde un altfel de contur. Că oamenii care, în momentul când m-au auzit plângând la telefon, au venit efectiv cu viteza luminii de oriunde se aflau doar pentru a mă îmbrățișa și a-mi fi alături sunt cei care țin cu adevărat la mine și cei pe care, la rândul meu, îi iubesc enorm și cărora, dacă m-ar suna la 4 dimineața spunându-mi că au nevoie de ajutorul meu, le-aș fi alături fără a clipi. Voi vă știți deja și țin, inclusiv pe această cale, să vă mulțumesc!

5. Îi tolerezi cu mai multă dificultate pe tinerii care se plâng de părinții lor.

Să vă reamintesc faptul că eu aș da orice, inclusiv propria-mi viață, pentru a mai vedea chipul tatălui meu măcar o dată și pentru a-l îmbrățișa?

Da, știu că problemele cele mai mari par uneori acelea că părinții nu te înțeleg, dar viața te va învăța că timpul pierdut certându-te cu ei este doar atât: timp pierdut, pe care nu îl vei mai recupera și pe care, la final, ți-ai dori să-l mai ai pentru a le spune că îi iubești.

6. Sărbătorile și cele mai importante evenimente din viața ta nu vor mai fi la fel.

Paștele, Crăciunul, ziua de naștere, nunta, toate evenimentele importante din viața mea nu mai au aceeași însemnătate fără tata.

De fiecare dată când știu că urmează o zi importantă, mă simt incompletă și îmi dau lacrimile. Știu că se spune că timpul vindecă orice rană, dar eu am învățat că acest gen de rană adâncă pe suflet nu poate fi vindecată nici în 20, 30, 70 sau 100 de ani.

Mi-e dor de el în fiecare zi și doare tare.

7. Este în regulă să nu fii bine, dar trebuie să înțelegi că viața chiar merge înainte.

Iar dacă nu înțelegi singur, este bine să te trezească altcineva la realitate.

În 2012, am simțit că viața mea nu mai are sens.

Îmi pierdusem orice boare de gândire rațională și nu voiam să mai aud de nimeni și de nimic. Mama era, în mod evident, disperată. Voia să mă vadă că îmi revin, dar eu nu aveam niciun astfel de gând.

Și, ca un telefon de trezire, la un moment dat s-a întâmplat ceva care m-a adus cu picioarele pe pâmânt. Am ajuns la medic, acolo unde mi s-a spus că am două soluții: fie mă trezesc la realitate și îmi văd mai departe de viața mea, așa cum și-ar fi dorit și tata pentru mine, fie nu mai am mult de trăit în acel stil în care efectiv ajunsesem să îmi bat joc de mine și de corpul meu. Nu dormeam, nu mâncam sau mâncam prea mult și plângeam necontenit. Necontenit însemnând fără oprire în adevăratul sens al cuvântului. Zi și noapte, gândul că nu voi mai avea parte de acea îmbrățișare plină de dragoste era zdrobitor. Știu că sună poetic, dar am avut câteva luni la rând în care efectiv nu m-am oprit din plâns, indiferent ce mi-ar fi spus oricine.

8. Îi iubești pe ceilalți din jur cu o mai mare intensitate și legăturile dintre voi devin mult mai puternice.

Evident că o iubesc pe mama din prima clipă în care am deschis ochii, însă legătura noastră a devenit incredibil de strânsă de când l-am pierdut pe tata. La o vârstă când aveam cea mai mare nevoie de ambii părinți, mi-am pierdut tatăl, însă mama a devenit cea mai bună prietenă a mea. Viața mi-a luat pe o parte și mi-a dat, pe de altă parte, șansa ca prietena mea cea mai bună să fie chiar persoana care mi-a dat viață și care mă iubește necondiționat, orice s-ar întâmpla.

Într-un final, constat că a existat o balanță în toate cele întâmplate care mi-a oferit un echilibru de care aveam atât de multă nevoie pentru a mă reintegra în societate și a nu o lua razna de tot.

9. Te atașezi mai repede de oameni și îi iubești până la final. ❤️

Din amintirile vagi pe care le am despre Anca de acum 7 ani, pot să constat că era un om care nu se atașa de oameni atât de repede cum o fac eu astăzi.

Probabil că golul din suflet trebuie cumva umplut și-atunci orice îmbrățișare a unui om drag pare adesea a aduna la loc piesele de puzzle ale sufletului meu răvășit de durere.

Acum, un om care trece prin viața mea rămâne în sufletul meu până la final, ceea ce mi-a arătat că m-am schimbat foarte mult și din acest punct de vedere.


10. Nu mai pierzi deloc timpul, faci ceea ce simți, cauți fericirea cu orice preț și înțelegi că viața este o călătorie scurtă pe care ar fi păcat să nu o trăiești așa cum vrei.


"Trăiește clipa!" a devenit, pentru mine, mai mult decât un simplu motto.

Am înțeles că viața nu este pentru totdeauna, că unele șanse nu îți sunt oferite de două ori și că ar fi bine să profiți de ele atunci când le primești, că timpul nu se oprește în loc pentru nimeni, că regretele sunt inutile și că este ideal să faci ceea ce simți, când și cum simți pentru că, într-un final, amintirile sunt singurele care rămân, atât în sufletul și în mintea ta, cât și în ale celor care poate, la un moment dat, nu vor mai avea de la tine decât niște simple momente frumoase trăite împreună.

Am înțeles că acele clipe în care sufletul îmi zâmbește, chiar și preț de câteva secunde/minute, pot dăinui o veșnicie. 

Am înțeles că e simplu să fii fericit. 

Am învățat că un simplu sărut, o îmbrățișare sau orice alt moment în care ochii îți sclipesc de bucurie înseamnă enorm în această viață atât de efemeră. 

Am învățat să nu mai păstrez oameni nocivi alături. 

Am învățat să nu mai zic "nu" atunci când sufletul îmi șoptește să spun "da" și viceversa.

Probabil că, deși nu mi-am dat seama până acum, aveam nevoie să scriu acese rânduri formate din bucăți de suflet pe care a sosit momentul să încep, treptat, să le lipesc la loc.

Asemenea unei vaze sparte, sufletul nu poate fi peticit, dar trebuie să trăiesc frumos în continuare, alături de cei care au rămas aici, care mă iubesc și pe care-i iubesc, așa cum m-am străduit (deși uneori am dat greș) în ultimii 7 ani.

Nimic nu va mai fi la fel, dar, cu sau fără durerea mea veșnică, planeta nu va înceta din a se învârti.



Tata, nu mă mai poți vedea sau auzi, dar eu știu că te voi iubi infinit până în ultima zi și dincolo de ea când, poate, cumva, ne vom revedea. Ești și vei rămâne mereu EROUL MEU!

1 /
    tata, moartea unui părinte, moartea tatălui, deces tată în familie, dragostea de fiică, legătura tată-fiică tata, moartea unui părinte, moartea tatălui, deces tată în familie, dragostea de fiică, legătura tată-fiică tata, moartea unui părinte, moartea tatălui, deces tată în familie, dragostea de fiică, legătura tată-fiică

Ţi-a plăcut acest articol?

Fii alături de noi, dă LIKE paginii JoelleMagazine de Facebook!

E necesar să vorbeşti cu partenerul zilnic? Iată…
Despre fericire și alte fleacuri...