Be Joelle everyday!

Abonează-te la newsletter-ul Joelle Magazine:

BE JOELLE EVERYDAY! Your magazine. Your WORLD!

Escape Thurdsay: cum am construit o viață nouă în alt oraș – de la depresie și 10 kg în plus la acces gratuit la evenimente

A te muta într-un alt oraș pentru a începe o nouă viață nu este deloc o experiență ușoară, mai ales când nu cunoști pe nimeni și trebuie să începi de la 0 cu absolut tot.

A-ți găsi locul și a te integra într-un oraș străin este foarte dificil dacă nu ai nervi de oțel, psihic rezistent și răbdare infinită. Unii reușesc, iar orașul îi primește ulterior cu brațele deschise, alții nu – și ori se cufundă în depresii și stări mizerabile, ori se întorc în orașul natal. Eu am reușit.

Când abia pășisem în Capitală acum doi ani, eram pe cât de entuziasmată, pe atât de confuză. Știam că mă așteaptă o viață nouă, în care voi avea parte de o mulțime de oportunități, dar nu știam de unde să încep ca să le găsesc.

De la acea stare de confuzie completă și până la momentul în care mi-am găsit drumul, am constatat că am trecut prin mai multe faze:

  • Faza de entuziasm (în care dorința de a descoperi te face să accepți orice)

Este momentul de început, în care și mersul la Mega Image te entuziasmează. Eu făceam câte 5 excursii pe zi la magazin fără să am nevoie de ceva anume, dar oricum era singurul drum pe care îl știam în primele zile, în afară de cel până la facultate – și în cazul lui m-am rătăcit de vreo 4 ori până să-l găsesc (în momentele acelea mă întrebam pe ce planetă se află bucureștenii, pentru că întrebam trei persoane și primeam trei răspunsuri diferite cu privire la direcție; în legătură cu indicațiile geografice, îmi pun această întrebare și în ziua de azi).

Acest entuziasm de a cunoaște te face să accepți să încerci toate aiurelile – o expoziție cu picturi proaste, o lansare de carte într-un subsol, o petrecere într-o magherniță – te duci la toate ca să cunoști și, de fapt, ești mai buimac decât atunci când ai plecat de acasă. Iar atunci când descoperi primul mall mare din zonă, cel mai probabil îți vei pune cortul în el pentru câteva luni.

  • Faza de extra-cheltuială pentru că habar n-ai unde să mergi să cumperi ceva decent

Prima mea extra-cheltuială a fost chiar locul de cazare – o chirie aproape astronomică pentru o zonă în care în 10 minute de mers pe jos ieșeam din oraș, și în care singurul mijloc de transport la îndemână era autobuzul, întruna pachet și mereu în întârziere (am petrecut o dată o oră și 45 de minute așteptându-l, întrebându-mă de ce naiba nu am luat-o pe jos). Toate celelalte cheltuieli porneau de la mâncare, în special la restaurant (când cumpăram trei mărunțișuri și mă așteptam să plătesc vreo 20 de lei, ca în orașul natal, și sfârșeam prin a plăti 100), îmbrăcăminte și încălțăminte (până am învățat locurile cu haine frumoase și prețuri mici) și se încheiau cu transportul cu taxiul (acela a fost momentul când am aflat că în București sunt unii taximetriști care au taxă de 3,5 lei pe kilometru).

  • Faza de rătăcire

De la rătăcirea fizică, în care pierzi o oră sau două zilnic pentru că ai greșit direcția (dacă ești ca mine, vreo două ore, traversând efectiv jumătate de oraș fără să știu unde mă aflu), la cea psihică, în care nu îți găsești niciun loc de muncă (pro tip: oricâtă dorință de a munci ar exista, nu merge niciodată la un interviu la periferia orașului – mai ales dacă ești fată). Alergi de colo-colo ca o găină cu capul tăiat, iar zilele trec fără să fi bifat ceva în agenda ta de must-do-in-this-life.

  • Depresia (îmbinată cu disperare)

Depresia se instalează când nu îți găsești măcar un loc de muncă după primele două luni, când nu ai o direcție clară, când ești întruna singur în casă și te întrebi dacă nu cumva a fost o greșeală acest mutat. Eu oscilam între a plânge pentru că nu aveam nimic de făcut, a mă întreba dacă trebuie să mă întorc (deși, culmea! – nu voiam) și a căuta în continuare disperată orice oportunitate care avea câtuși de puțin legătură cu activitatea mea și ceea ce îmi doream să fac.

Această fază de depresie m-a adus într-o stare în care mă neglijam și nu mă mai interesa deloc aspectul meu, și mi-a oferit cadou 10 kilograme în plus acumulate într-o lună (am scăpat de ele după aceea).  

  • Faza întrebărilor existențiale

Este momentul când, în fiecare seară, înainte de culcare, în loc să adorm, îmi puneam întrebări de genul: „Încotro merge viața mea?”, „Oare a fost o alegere greșită?”, „Oare ar trebui să mă reprofilez?”, „Dacă nu voi reuși, ce am să fac?”, „Ar trebui să accept orice loc de muncă, doar ca să am unul?”, „Ar trebui să mai aștept?”, „Ar trebui să renunț?”.

  • Luminița de la capătul tunelului

După ce am participat la zeci de interviuri și castinguri în urma cărora nu am primit niciun telefon înapoi, începusem să mă întreb dacă să inventez eu meseria de umblător pe la interviuri. Ultimul interviu la care am participat a fost unul la care m-am dus pentru că așa era programat, însă deja așteptam răspunsul negativ. Care, eventual, avea să vină după o lună, că așa făcuseră toți până atunci.

Nu mică mi-a fost mirarea când am primit răspunsul imediat după: te vrem în echipa noastră și vrem să începi lucrul chiar de luni! Wow, serios?!

Nu are rost să adaug că acest loc de muncă era cel mai bine plătit dintre toate la care doream să ajung până atunci.

  • Momentul în care nu ești chiar unde trebuie, dar e mai bine decât unde erai înainte

Firește că nu era 100% ce mi-aș fi dorit, dar era foarte bine pentru momentul respectiv – nu era chiar domeniul meu de activitate, dar era ceva ce îmi plăcea să fac și pentru care nu îmi blestemam zilele la fiecare 3 minute.

Firește că încă nu-mi ajungeau banii și încă se termina salariul la jumătate de lună, iar după aceea mâncam doar ce era în congelator, firește că încă plecam de acasă la 6 dimineața și mă întorceam la 11 noaptea pentru a rămâne pe linia de plutire – dar era mult mai bine decât momentele în care nu făceam nimic. Așa că deveneam din ce în ce mai optimistă și eram convinsă că drumul meu se va pava treptat, dacă am răbdare.

  • Faza de familiarizare

Deja căpătasem experiență, știam cu ce se mănâncă acest oraș, care sunt locurile frumoase în care pot merge, unde pot să cumpăr ceva bun și ieftin, știam scurtături multe – prietenii mei bucureșteni mi-au spus că am ajuns să cunosc orașul chiar mai bine decât ei. Deci, până la urmă, n-a fost rău că am locuit unde își înțarcă dracul copiii, pentru că în drumul spre centru am învățat toate străzile posibile și imposibile, chiar și alei. Începeam să mă simt cam acasă.

  • Debutul echilibrului

Când mintea mea s-a liniștit, iar în subconștient mi s-a inoculat ideea că voi reuși, lucrurile au început parcă să se așeze de la sine. Nu mai munceam ca o sclavă pe plantație, aveam și alte colaborări pe ici, pe colo, aveam pe cine să sun la 3 dimineața dacă îmi era rău – pe scurt, mă descurcam. Reușisem chiar să îmi fac și abonament la sală și să îmi fac timp și pentru mine – adică să mă mai relaxez din când în când.

  • Oportunitățile reale și faza de selecție

După ce mintea mi s-a linișit și am realizat că toți care pleacă din orașul natal și ajung în Capitală trec prin asta, m-am convins că nu îmi voi petrece restul vieții lucrând la KFC, ca să nu mă întorc acasă acoperită de rușine pentru că n-am reușit în București.

M-am convins că, dimpotrivă, viața mea se află în direcția potrivită și că oportunitățile nu vor întârzia să apară. Și firește că au apărut. Pentru că am învățat să selectez ce mi se potrivește și ce nu, am învățat să refuz dacă o ofertă nu mi se pare bună. Și, treptat, am eliminat oamenii toxici din viața mea, despre care am realizat că mai mult mă trăgeau în jos decât să mă sprijine și să mă ajute să progresez.

  • Gata – mă aflu pe drumul cel bun și nu mă mai întorc

Astăzi scriu aceste rânduri cu zâmbetul pe buze, pentru că mintea mea derulează o retrospectivă, de la momentul în care mi-am luat bagajul de la Constanța și m-am îndreptat spre București, până acum. Am reușit în tot acest timp să cunosc o mulțime de oameni noi, care mi-au ușurat drumul, de la care am avut ce să învăț, și prin intermediul cărora m-am maturizat enorm. Oportunitățile care au apărut mi-au deschis noi uși. Și de la fata singură care nu știa nici măcar unde este supermarketul și care curăța singură zăpada de pe alee la 11 noaptea, pentru că nu era nimeni să o ajute, m-am transformat în femeia care s-a așezat la casa ei, care are o mulțime de proiecte în derulare, care are acces gratuit la spectacole, concerte, lansări și alte evenimente și care nu mai plănuiește să se întoarcă în orașul natal, pentru că acum și-a găsit un nou „acasă”. Toate acestea, în mai puțin de doi ani.

Eu sunt dovada vie a zicalei „dacă vrei, poți”. Pentru că am avut o determinare de neclintit care a rămas în picioare inclusiv în momentele de depresie. Pentru că am știut că, la un moment dat, voi reuși, dacă nu mă opresc și că, prin multă muncă și perseverență, este imposibil ca ocaziile să nu apară. Dacă suntem dispuși să ieșim din zona de confort și să suportăm o tristețe de moment pentru fericirea de după, efortul ne va fi răsplătit pe măsură. Deci...da, se poate!  

Foto: shutterstock.com

1 /
    lifestyle, viață nouă, experiență de viață, mutat, femei independente, depresie, echilibru lifestyle, viață nouă, experiență de viață, mutat, femei independente, depresie, echilibru lifestyle, viață nouă, experiență de viață, mutat, femei independente, depresie, echilibru lifestyle, viață nouă, experiență de viață, mutat, femei independente, depresie, echilibru lifestyle, viață nouă, experiență de viață, mutat, femei independente, depresie, echilibru lifestyle, viață nouă, experiență de viață, mutat, femei independente, depresie, echilibru

Ţi-a plăcut acest articol?

Fii alături de noi, dă LIKE paginii JoelleMagazine de Facebook!

20 de lucruri despre José Mujica, cel mai sărac…
6 lucruri aparent mărunte, pe care ar trebui să…