Be Joelle everyday!

Abonează-te la newsletter-ul Joelle Magazine:

BE JOELLE EVERYDAY! Your magazine. Your WORLD!

M-am născut la mare, dar am o relație la distanță cu ea

Oamenii născuți lângă mare sunt construiți altfel față de cei din restul țării. Au un alt fel de simțire și o sensibilitate diferită. În momentul în care cineva care a crescut cu marea pleacă de lângă ea, apar anumite transformări în conștiința sa.

Sunt constănțeancă get-beget și pot spune că apa mării îmi circulă prin vene – valurile mi se văd în ochi, iar pielea-mi are gust sărat.

Când eram mică, plângeam dacă mama mă scotea din apă, pe vremea când încă nici nu vorbeam. Când ajungeam pe plajă, nu apucau ai mei să așeze cearșaful, că eu mă aruncam în valuri. Am fost dintotdeauna una cu marea și am avut o relație strânsă cu ea. Și, cel mai probabil, cu aceste gânduri se identifică majoritatea oamenilor născuți pe litoral.

A fi născut la mare nu înseamnă doar să îți placă să o vezi, ci să îi simți gustul pe limbă doar gândindu-te la ea, să simți valurile ca pe o mângâiere, să iei nisipul în palme ca pe o mână de mamă iubitoare. Omul mării nu merge în vizită la ea, ci merge la el acasă atunci când ajunge pe plajă.

Chinul de a sta departe de valuri vara

Obișnuiam să fiu pe plajă zilnic, din mai până aproape de luna octombrie. Iar acum doi ani, m-am trezit deodată într-un București canicular, în care aburii de căldură se ridică din asfalt, pescărușii nu se aud cântând la răsărit, iar briza nu se simte nicăieri. Un botez mai agresiv nici că puteam avea, cu acea îngrozitoare caniculă de vara trecută din Capitală. Și, pe lângă căldura dogorâtoare care îmi lichefia creierul zilnic, m-am trezit într-o zi că mi s-a stricat aerul condiționat din mașină. Brusc. În iulie. La 37 de grade Celsius. La prânz. Am simțit că mor.

Acela a fost unul dintre momentele acute în care i-am dus dorul mării. 

Am încercat să-mi mai domolesc dorul și să suport mai ușor canicula mergând la piscină. Nu a existat niciun fel de termen de comparație. Eram nevoită să stau pe șezlongul acela incomod, tare ca piatra, să încalț șlapii mereu când coboram de pe șezlong, pentru că pe jos era asfalt, și nu nisip, și să intru în apa aceea oribilă de piscină, plină de clor și cu miros groaznic. Și trebuia să mă mai și gândesc că unii oameni fac pipi în apa aceea. CÂH. Mi-e dor de mare. Și nu mai intram în apă. Și iar muream de cald.

Când am ajuns pentru prima dată pe anul respectiv la plajă (cu o lună și jumătate întârziere! – înainte mergeam începând cu 1 mai), am simțit că îmi explodează inima din piept. Și atunci am realizat că, pentru omul mării, nu există fericire mai mare decât aceea de a vedea linia orizontului, de a-și lăsa picioarele mângâiate de valuri la mal și de a se arunca în apă cu tot sufletul, ca un delfin liber care a stat pe uscat până atunci.

Marea este, de fapt, o regină cu trup de apă

Omului născut pe litoral i se face dor de mare ca de mamă, de soră, de o prietenă bună. Simte nevoia de a o vedea și de a vorbi cu ea. Și dorește să o vadă chiar și când sunt -15 grade Celsius afară. O iubește și în momentele ei frumoase, când e liniștită și iubitoare și limpede, dar și atunci când e furioasă, tulbure și amenințătoare. Iar vara îi simte cel mai mult lipsa dacă este departe.

Fug la mare ori de câte ori am ocazia – și, din fericire, am norocul să pot fi acasă pe litoral, pentru că prețurile astronomice din timpul sezonului estival îmi rup sufletul. Îmi rup sufletul pentru că mă gândesc la faptul că unii oameni agonisesc un an întreg sau chiar mai mulți pentru a vedea marea doar pentru câteva zile. Și îmi dau lacrimile când mă gândesc la faptul că unii nu au văzut-o niciodată. Niciodată să nu simți briza mângâindu-ți chipul, niciodată să nu simți atingerea delicată a nisipului, niciodată să nu te lași înțepat cu plăcere de scoici în talpă.

Te iubesc, mareo, ești a doua mea mamă

Anul acesta am ajuns la mare după o lună în care nu am văzut-o. Am simțit că mă topesc de dor. Nu pentru că imi era cald sau pentru că nu mă bronzasem suficient. Ci pentru că nu am simțit briza mării printre șuvițele de păr, pentru că nu am auzit pescărușii la răsărit (semnalul că se crapă de ziuă) și pentru că nu am avut nisip în pantofi în tot acest timp.

A avea o relație la distanță cu marea este la fel de dificil de întreținut ca o relație de cuplu de acest gen. Pentru că omul născut pe litoral vede marea ca pe o iubită, ca pe un suflet, cu care rezonează și în care se pierde de fiecare dată când ajunge în brațele ei. Niciun sentiment nu se aseamănă cu cel trăit când îmbrățișezi marea, și nimic altceva nu poate genera fericirea simțită când te atinge Regina Albastră.

Sunt sigură că toți cei născuți pe litoral rezonează cu mine atunci când citesc aceste rânduri; sper ca și ceilalți să înțeleagă măcar parțial aceste sentimente, pentru că pot părea ficțiune pentru cei care nu au spuma mării în loc de lichid interstițial.

Foto: shutterstock.com 

1 /
    mare, gânduri, născut la mare, București, Constanța, litoral mare, gânduri, născut la mare, București, Constanța, litoral mare, gânduri, născut la mare, București, Constanța, litoral mare, gânduri, născut la mare, București, Constanța, litoral

Ţi-a plăcut acest articol?

Fii alături de noi, dă LIKE paginii JoelleMagazine de Facebook!

20 de lucruri despre José Mujica, cel mai sărac…
6 lucruri aparent mărunte, pe care ar trebui să…