Virginia Maxim, artist: “Ai fund mic? E frumos așa cum e. Ai fund mare? E frumos așa cum e!”

Ce faci când ajungi în Parcul Cișmigiu cu o artistă? Vorbești aproape încontinuu timp de 6 ore. Și o lași să deseneze liniștită, pentru că pălăria pe care o porți (mai precis culoarea ei) a inspirat-o să creeze un personaj.

Eliza Nirlu: Mi-ai spus că ai învățat singură absolut tot ce știi în materie de desen și pictură. De unde până unde?

Virginia Maxim: Desenez de când eram mică, dar nu luasem niciodată în serios această activitate. Însă am primit în urmă cu 2-3 ani o provocare - îmi spusese un prieten să desenez niște mașini, și eu nu mai desenasem așa ceva până atunci. Doar la nivel de schiță, dar nu ieșeau deloc în regulă, erau...ciudățele. Și atunci am început ușor-ușor să desenez - și cum pofta vine mâncând, am descoperit că îmi place și că se conturează imagini frumoase. Eram efectiv în transă, în alt spațiu. Ulterior am descoperit că acele desene le-am făcut folosind niște tehnici, nefiind conștientă de ele. Le-am făcut pentru că așa am simțit. Și a fost foarte interesant.

Pentru că aveam timp liber, m-am gândit să fac și altceva, nu mă pot rezuma la o singură activitate – mie îmi plac multe activități. Trebuia să fac mereu ceva, să am permanent timpul ocupat, să nu am ferestre. Și am început să studiez tehnicile de desen, și chiar am văzut diferența în timp, jucându-mă continuu - am văzut ce înseamnă să te implici, să îți placă. Primeam și feedback din jur, cu toate că uneori este puțin ciudat când arăți munca ta din timpul procesului de creație, când încă mai ai de finisat, de adăugat tot felul de detalii – oamenii vin cu tot felul de idei și sugestii legate de ce ar trebui să fac și cu ce ar trebui să completez. Eu știu că mai am de lucru, iar ei nu înțeleg că lucrarea nu e finalizată. Și de atunci am încetat să arăt lucrările în curs de creație.

Primele mașini desenate de Virginia

E.N.: Cum transpui stările prin care treci în desen?

V.M.: Când ajungi la o stare în timpul creației, e bine să profiți de ea la maximum. Pentru că, dacă o lași pentru mâine sau pentru peste o lună și faci o pauză, nu vei mai avea aceeași stare a doua oară și nu vei mai putea duce la bun sfârșit lucrarea – nu așa cum o simțisei inițial. Îi pierzi esența. Tu ai avut o fundație, o bază, care îți cerea anumite lucruri, pe care nu le mai poți oferi și a doua oară la fel, pentru că ne schimbăm de la o zi la alta, materialul nostru genetic se schimbă. Nu mi s-a întâmplat mereu să rezonez cu oamenii din jur. Nu pentru că ar fi fost ei răi, ci pentru că, pur și simplu, nu ne potriveam în niciun fel. Și, pentru că mă aflam într-un loc în care nu rezonam cu nimeni, nu aveam ce să fac altceva decât să desenez. Făceam tot timpul schițe. Am mereu un sketchbook la mine. E foarte interesant când circuli cu transportul în comun, pentru că ai timp să te gândești la o mulțime de lucruri, să contempli, și îți vin multe idei, văzând oamenii de pe stradă. Îmi notam mereu ideile, care deveneau, ulterior, realitate.

E.N.: Ce relație ai cu creațiile tale?

V.M.: Îmi place să dau viață fiecărui personaj pe care îl creez – mi-am și animat la un moment dat câteva desene. De aceea nu îmi place să desenez obiecte. Eu le văd cum prind viață, fiecare are o poveste, iar în mintea mea toate au sens. De altfel, pornesc de la o poveste. Și cel mai important este să îmi placă mie. Mă regăsesc în fiecare poveste în parte.

Trebuie să ai încredere în imaginația ta, să o lași să curgă. Nu îți pune singur frâne, gândindu-te că nu vei face nimic cu talentul pe care îl ai. Și niciodată nu e prea târziu să îți urmezi visul. După părerea mea, poți să te apuci de pictat și la 60 de ani. Și e foarte important să transmiți emoția, ceea ce simți. Îmi place să inspir oamenii, pentru că și ei mă inspiră pe mine. Mă bucur foarte mult, e o plăcere, iar eu îmi împărtășesc ideile cu drag.

E.N.: Cu ce îți place mai mult să lucrezi – hârtie, pânză, creion, acuarele...?

V.M.: Orice. Absolut orice. Am încercat toate materialele posibile, de la cele mai ieftine la aproape cele mai scumpe, am experimentat cu toate. Mi-a plăcut să încerc orice. E foarte interesant că, în timp ce te joci, deprinzi tehnici noi fără să îți dai seama. Comunicând cu alți artiști, alți oameni pasionați de ceea ce faci tu, acei oameni chiar sunt în măsură să-și dea cu părerea și să-ți dea un sfat.

Am deja o altă lume, la propriu. Văd animații pe stradă, văd oamenii desenați, potențiale picturi – încerc să mă bucur de orice loc unde mă aflu, de orice om cu care intru în contact (pentru că nu pot rezona cu toți, trebuie să îi simt în inimă), și să ne comunicăm reciproc gândurile și sentimentele. Îmi place diversitatea, de aceea mi-a și plăcut să mă joc cu materialele, să nu mă limitez la un singur lucru.

E.N.: Dar de ce nu ai studii în acest domeniu?

V.M.: Nu am terminat o facultate de profil. Copil fiind, am fost umanistă, eram visătoare. Făceam scenete, cream personaje, eram într-o lume fantastică. Scriam multe poezii, în română, engleză, țineam concerte în curte cu păpușile, desenam pe pereți. Iar în liceu am ajuns la un profil de matematică-informatică, după ce toți din jur mi-au spus că nu voi face mare lucru cu arta și că ar fi bine să încerc ceva mai serios. Totuși, a fost o provocare căreia i-am făcut față. Poate că, dacă rămâneam doar cu latura umanistă, mi-aș fi limitat perspectivele raționale. Le-am încercat cam pe toate, atât în zona reală, cât și în cea umană. La fel a fost și cu facultatea – am intrat la fotografie în Marea Britanie, nu am mai plecat. Am dat la tehnică dentară, nu a funcționat. Și, până la urmă, am ajuns la o facultate de profil uman, la Științele Comunicării. Și cred că lecția finală a fost asta:

“Încearcă din toate. Nu trebuie să-ți placă toate, dar încearcă și alege, până la urmă, ce îți place”.

Am aflat că îmi place mai mult să mă exprim artistic.

Nu am făcut cursuri specializate, însă m-am uitat la o mulțime de tutoriale și am citit foarte mult despre tehnici – nu puteam să mă arunc, pur și simplu, în desen. Cu toate că, în primă fază, asta am făcut. Dar ai nevoie și de tehnici care să te ghideze. Mi-a plăcut să învăț singură, să am libertate să mă joc, fără să stea cineva cu biciul pe mine și să-mi spună întruna că nu e bine. Mi-am ales cu grijă ce mi-a plăcut la fiecare artist în parte, am vrut să reproduc anumite tehnici, dar să le adaptez la stilul meu. E foarte frumos atunci când te joci, mi-a plăcut dintotdeauna. Când ești copil vrei mereu să te joci, iar toți artiștii au încă activ copilul din interiorul lor. Însă, ca adult, trebuie să îl dezlănțui și să îl pui la treabă, pentru că îl percepi și îl conștientizezi altfel. Trebuie să vrei mereu mai mult de la tine și să nu te complaci. Toți trecem prin momente dificile, de chin, dar asta nu înseamnă că trebuie să te plafonezi.

E.N.: Din ce îți iei inspirația de obicei?

V.M.: Din natură. Din oameni, mai ales. Oamenii mă inspiră teribil. Iubesc oamenii. Nu pe toți, nu pot spune asta, aș fi ipocrită. Pe de o parte îmi plac, dar îmi și displac. Văd în ei anumite defecte pe care poate le-am avut și eu sau încă le mai am, și nu le accept. Dar vreau să cred că există în toți acel copil – eu oricum îi văd pe oameni drept copii mai mari. Fundația noastră este copilăria.

Uneori, desenez pentru că sunt inspirată de interacțiunea cu cineva, iar uneori pentru că, recunosc – mă plictisesc. Eu mă plictisesc foarte repede.

Autoportret

E.N.: Ce-ți place să desenezi cel mai mult?

V.M.: Îmi place să desenez portrete, mai ales femei – îmi plac femeile, îmi place de mine, de mama, de tine. Îmi plac și bărbații, am și proiecte de genul acesta. Dar la femei pot să mă joc mai mult, sunt pasionată și de machiaj (am și vrut la un moment dat să devin make-up artist) și pot să le machiez în tot felul de moduri. Le schimb, le fac să fie altfel. Și, într-o zi, nu mi-a plăcut un desen atât de mult, așa că i-am adăugat o mustață. Unei femei. Nu pot să machiez bărbații, pentru că după ar apărea ideile preconcepute.

Și naturalețea e foarte frumoasă, îmi place și mie să fiu nemachiată uneori (doar să-mi stea părul bine). Îmi place fiecare poveste în parte. Nu știi ce personaj îți va ieși de fiecare dată. Deși am viziunea încă de la început, dar rezultatul final mă surprinde uneori.

E.N.: Care sunt artiștii tăi preferați?

V.M.: Îmi plac foarte mulți, nu am un artist preferat – îmi plac Loish, Serafleur, care are niște păpușele extraordinare, cu detalii care evocă eleganța feminină într-un mod superb, Qinni, LuisL4nd, Cyarine, Glenn Arthur, sunt enorm de mulți care îmi plac. Iar dintre cei clasici, consacrați...o să sune ca un clișeu, dar cel mai mult m-a inspirat Salvador Dalì. Mi s-a părut superbă nebunia lui – oricum, toți artiștii au nebunia și lumea lor.

E.N.: Cum e Virginia atunci când creează?

V.M.: Uit de mine uneori și mă izolez de lume. Mai țin legătura cu ei prin online, dar mă închid adesea în lumea mea, ca să creez. Joc un rol în fiecare zi, îmi place să fiu altfel, altă persoană zilnic – nu chiar total alta, pentru că, până la urmă, tot eu sunt. Dar mă aranjez zilnic în funcție de starea pe care o am. Iar azi pot fi elegantă și feminină, mâine pot fi sport și băiețoasă. Mă consider androgin și cred că omul frumos e un androgin, care își acceptă ambele laturi, feminină și masculină. Ambele sexe sunt frumoase.

Nu mereu poți fi vesel, e absolut imposibil. Avem și noi momente când suntem melancolici, nostalgici, triști, supărați. Și starea îți influențează foarte mult creația – sau ți-o împiedică total. Dar prefer să las lucrurile să curgă natural, să vină de la sine fiecare desen, pictură și stare în parte. Ar fi foarte plictisitor să fim toți oamenii la fel. Și fiecare este inspirat de lumea în care trăiește. Felul în care procesează fiecare informația este complet diferit, și e important să ne acceptăm opiniile diferite.

Artiștii sunt dificili. Dar și atunci când se implică, se implică total. Pun în artă toată energia lor vitală - corpul, mintea, sufletul, tot.

E.N.: Cum arată o zi ideală pentru tine?

V.M.: Nu am o zi ideală. Înainte, eram foarte pretențioasă – în primul rând, eram meteodependentă. Iar acest lucru l-am schimbat recent, când a plouat de ziua mea. Însă mă aflam în locul în care îmi doream să fiu, eram cu familia mea, în elementul meu, eram îmbrăcată frumos, m-am simțit extraordinar. Și atunci am văzut ce înseamnă să nu mai crezi în meteodependență. Pentru că, de fapt, nu vremea îți influențează starea de spirit atât cât o influențezi tu singur, prin autosugestie.

O zi ideală o pot petrece singură, sau înconjurată de alți oameni – depinde de starea pe care o am atunci. Nu există o zi ideală, în viziunea mea. Mai degrabă e o zi în care mănânc dulciuri nelimitat fără să mă îngraș, care are 72 de ore și în care pot duce până la capăt tot ce am început atunci. Nicio zi nu e la fel și nici nu-mi place să fie la fel. Poate azi am fost mai leneșă, sau am lucrat chiar mai mult decât în restul săptămânii. Nu am o zi ideală, pentru că îmi place să creez ceva frumos din fiecare moment.

E.N.: Cât de importantă e singurătatea pentru un artist?

V.M.: E foarte importantă. De fapt, trebuie să creezi un echilibru. Ai nevoie să fii singur, dar să și vezi oameni din când în când, ca să te inspiri. Dar ai nevoie de timpul tău, cu tine, ca să crești, să creezi, să greșești, să te dezvolți, să te joci. Însă atunci când te întâlnești cu un om și discuți cu el deschis, te cunoști și pe tine, și poate descoperi în el lucruri despre care nu știai că sunt și în tine.