BE JOELLE EVERYDAY! Your magazine. Your WORLD!

135 de ani de la nașterea lui Liviu Rebreanu

Prozator și dramaturg român, Liviu Rebreanu s-a născut pe 27 noiembrie 1885 în satul Târlișua din județul Bistrița-Năsăud.

Provine dintr-o familie numeroasă, fiind primul dintre cei 14 copii ai familiei Rebreanu. Ambii părinți făceau parte din lumea bine văzută a vieții sociale a satului. Tatăl, Vasile Rebreanu, a fost învățător, iar mama, Ludovica, pasionată de teatru.

Școala primară a făcut-o în satul Maieu, localitate aflată pe valea Someșului Mare. Familia Rebreanu se mută la Năsăud, iar Rebreanu avea să-și continue cursurile, pentru următorii doi ani, la Gimnaziul Grăniceresc din Năsăud.

În anul 1897, s-a transferat la Gimnaziul Evanghelic, școala de băieți din Bistrița-Năsăud, care astăzi se numește Colegiul Național Liviu Rebreanu.

După terminarea cursurilor pe care le-a făcut la Școala Reală Superioară de Honvezi din Sopron (Ödenburg), în nord-vestul Ungariei, se înscrie la Academia militară "Ludoviceum" din Budapesta.

După terminarea școlii, a fost repartizat ca sublocotenent în armata austro-ungară. În această perioadă, pe lângă îndeletnicirile specifice, Rebreanu a avut numeroase preocupări literare: lecturi, conspecte, proiecte dramaturgice.

Începuturi literare

În luna februarie a anului 1908, Rebreanu demisionează din armată și revine în Prislopul Năsăudului, acolo unde avea să se scrie parte din literatura sa.

În luna noiembrie a aceluiași an debutează în presă românească, la revista "Luceafărul" din Sibiu, cu nuvela "Codrea".

Liviu Rebreanu a avut o viață complexă și cu multe încercări. După ce a demisionat din armată, o perioadă a fost dedicată scrisului după care, pentru o scurtă perioadă de timp, a lucrat ca funcționar la primăria din Vărarea.

În anul 1910, Rebreanu a fost arestat pentru șase luni și deținut la Văcărești.

Fanny Rădulescu, soția și marea lui dragoste

Inima lui Rebreanu a fost cucerită de Ștefania Rădulescu (Fanny), actriță ce juca pe scena Teatrului Național din Craiova, pe care a luat-o de soție în anul 1912, același an în care s-a mutat la București.

Director al TNB și Ordinul „Coroana României” în gradul de Mare Cruce

Câțiva ani mai târziu, în anul 1929, Rebreanu, avea să devină directorul Teatrului Național din București, funcție de care s-a bucurat până în anul 1930, când a demisionat și s-a retras la Valea Mare, lângă Pitești, unde și-a achiziționat o casă. În perioada petrecută aici au fost scrise majoritatea cărților sale.

În anul 1941, s-a reîntors în funcția de director al Teatrului Național din București.

Rebreanu a fost decorat, la 27 Ianuarie 1942, cu Ordinul „Coroana României” în gradul de Mare Cruce.

Liviu Rebreanu a călătorit prin multe locuri din ţară şi din străinătate, și-a căutat vocația care l-a consacrat încercând să practice și alte meserii, însă toate drumurile l-au purtat către scris.

În ultimii 14 ani ai vieții, a ales să se refugieze la Valea Mare, localitate ce se află la circa 3 kilometri de Piteşti:

„Via de la Valea Mare",  nota Fanny Rebreanu, soţia marelui romancier, "a fost singurul loc în care Liviu al meu s-a simţit cu adevărat fericit…"

Familia sa a fost bază de inspirație pentru majoritatea romanelor sale.

În încheiere, aș vrea să las scris ceva ce m-a emoționat mereu și anume câteva rânduri pe care Rebreanu le-a scris pentru Fanny sub forma unei declarații de dragoste.

 

„Pentru Fanny…

Mulți cred că se laudă zicând: „Iată inima mea! Vi-o dau… n-am nevoie de dânsa… Mie nu mi-e frică de chinurile geloziei, mie nu-mi pasă de tremurările înfrigurate ale iubirii! De un singur lucru mă feresc: să nu fiu banal! Aș vrea să sufăr, aș vrea să scrâșnesc din dinți, să-mi smulg părul și să adorm cu genele muiate în lacrimi! Astfel, cel puțin, aș ști că trăiesc, aș înțelege, poate, ce însemnează a iubi… Dar zilele trec, veșnic aceleași, searbede și plictisitoare și viața mea se scurge întocmai ca viața unei gâze netrebnice… Eu nu pot avea o iubire; eu nu pot avea decât iubiri. Iubirile acestea însă răsar repede, pâlpâiesc o clipă și apoi pier, dispar pentru totdeauna, parc-ar fi fost niște visuri pe cari le uiți îndată ce te-ai deșteptat din somn…”

O, și eu credeam că nu pot iubi, și eu îmi închipuiam că vina nu este în mine, ci în ele, în femeile care nu merită să fie iubite!…

Astăzi însă știu și înțeleg că iubirea este făcută pentru cei umili, că cei mândri nu vor putea iubi niciodată… Cei mândri își închipuiesc că nu au trebuință de inimă; ei nu vreau decât să cucerească, mereu să biruiască; ei cred, în sfârșit, că și în iubire succesul e tot. Dorințele lor poate se vor împlini, poftele lor poate vor fi mulțumite, da… dar, vai, iubirea n-au s-o cunoască niciodată."

Mulțumim, Liviu Rebreanu, pentru tot ce ne-ai lăsat! Promitem să nu te uităm. indiferent de cât de ocupați am fi!

Foto: cinemagia.ro

Un articol de Rocsana Ion

Orice utilizare a conţinutului acestui articol presupune citarea sursei şi necesită obţinerea acordului prealabil, în scris, al JoelleMagazine.Ro. Toate drepturile rezervate © JoelleMagazine.Ro 2020.

Ţi-a plăcut acest articol?

Fii alături de noi, dă LIKE paginii JoelleMagazine de Facebook!